Veliko Tarnovo

Radu

Inaintam usor pe bulevardul Kennedy din Cornul de Aur. In dreapta, zeci de vapoare de marfa si vase luxoase de croaziera se plimba in sus si-n jos pe Bosfor. Urcam cu emotii pe podul Galata si rasuflam usurati sa-l vedem liber. Nici urma de traficul nebun de acum o luna. Briza ne da un sut in fund si ne arunca direct in iuresul de pe autostrada. Oprim din suta-n-suta sa ne dezmortim la un ceai. 

Edirne. Vamesul face semn sa poftim in fata. Trecem pe langa coada de masini care asteapta cuminti in vama. Tzac! Tzac! Pasapoartele primesc ultimele stampile cu Cikis din calatoria asta. Intram in 'Europa'. Incepe sa toarne cu galeata. Printre stropii de ploaie care pica pe viziera aburita vad un indicator mare si verde pe care scrie GREECE 6km, prima la dreapta. Atat de simplu?

Svilengrad, Haskovo, Plovdiv. Plovdiv? Parca trebuia sa fie Stara Zagora? Ups. Inapoi!

Veliko Tarnovo e tinta pentru azi. Suntem obligati s-o luam peste munte, ne zice un benzinar intr-un Lukoil. Drumul pe la poale e inundat. Apa de trei metri. E deja destul de tarziu si stiu ca o sa ne prinda noaptea. Lumina e numai buna pentru poze dar nu-mi mai vine sa opresc. Ma asez comod in sa si incerc sa acopar cat mai multi kilometri, cat inca mai e soare pe cer.

Noaptea ne prinde undeva la vreo 100 de kilometri de Veliko. O vorba dintr-un 'manual' de motociclism de aventura zice asa: don't ride at night, unless you're looking for trouble. Nu stiu cum se face, dar fara sa-mi propun, am cautat-o si cred ca o s-o mai caut de multe ori cu lumanarea. Si de fiecare data imi jur ca e ultima data.

Claxon din spate. Ma depaseste o masina cu numere de RO. Incerc sa stau cat mai aproape, sa profit de farurile ei in bezna bulgareasca. Masina e destul de puternica dar omul o tine la 90km/h, ceea ce pentru mine, noaptea, e mai mult decat suficient. Pot sa merg asa pana la Veliko. In spatele meu, o a doua masina parca nu-si gaseste curajul sa ma depaseasca. Sta periculos de aproape de mine. Numarul e tot de RO si-mi dau seama ca sunt sanse mari sa fie impreuna cu masina din fata. Ne alergam asa kilometri buni urmati de incercarile stangace ale soferului din spate de a ma depasi. Intr-un final, pe o linie dreapta, omul profita si o calca pe langa noi tragandu-ne un claxon nesimtit de lung prin care parca isi descarca toate frustrarile acumulate cat a stat despartit de prietenul din fata. Fereasca sfantul sa te pierzi prin Bulgaria noaptea!

Ajungem sfarsiti si cu ochii rosii in Veliko si cautam hostelul unde am facut rezervare din Istanbul. Esuez in a-l cauta folosind niste harti salvate offline pe telefon. Imi amintesc ca mai am niste leva in portofel, de la plecare. Opresc un taximetrist si-l intreb daca nu ne poate duce la hostel contra cost. Cateva minute si cinci leva mai tarziu suntem intr-o camera uriasa, numai pentru noi, la Hostel Mostel.

Dimineata la micul dejun apar o groaza de turisti straini de prin te mir ce colturi ale lumii si ne intrebam de ce au ales sa vina tocmai in Veliko. Doi americani povestesc despre Dracula si Bran si cat de tare e la noi acasa. Un englez si cativa asiatici studiaza cu atentie Lonely Planet-ul cu Romania&Bulgaria.

Iesim la o plimbare pe stradutele inguste din orasul tzarilor. In primul magazin de suveniruri gasesc ultimul sticker care lipsea din schema: Bulgaria, Land of Roses. Iau doua, unul pentru mine si unul pentru Bobe. Numai noi stim in cate benzinarii am intrebat de stickere cu Bulgaria la plecare. Imi amintesc de o faza cand am oprit la o benzinarie, a nu stiu cata, spre dispararea Iuliei si a Codrinei, si-am intrebat aratand cu degetul pe cutie la sticker-ul cu Romania daca nu gasesc aici unul cu Bulgaria. Mi s-a dat din cap in semn ca DA si m-am dus bucuros sa cumpar. Inauntru ioc sticker iar omul care tocmai daduse din cap ca DA se uita acum la mine ca la un nebun si nu intelegea ce vreau. Greu m-am prins ca la ei datul din cap in semn ca DA e de fapt NU.

In Veliko Tarnovo sunt aproape la fel de multe pisici ca in Istanbul. Si o duc la fel de greu ca acolo.

In Istanbul, din nou, dupa o luna

Radu

Oprim pe marginea unui drum in lucru, sub privirile intrebatoare a trei muncitori care iau micul dejun. Suntem invitati la masa. Un tip ne toarna ceai. With sugar, yes? Altul ne face sendvisuri cu branza si rosii intr-un fel de lipie care aduce mai mult a clatita. Unul dintre ei are o figura de european. El e singurul care vorbeste engleza. Zice ca s-a nascut la Munchen, din tata neamt si mama turcoaica. A stat acolo un timp dar nu i-a placut Germania. S-a intors in Turcia, acasa, unde a vrut sa se faca ghid turistic dar lucrurile n-au mers cum planuise. Acum munceste ca drumar. E mult de lucru. Ne spune ca aproape toti prietenii lui muncesc la drumuri si ca nu multi sunt la fel de norocosi ca noi doi. Majoritatea oamenilor care s-au nascut aici nu stiu altceva in afara de munca, zice. Nu-si permit 'luxul' de a calatori in propria lor tara. Nu stiu ce e dincolo de dealul asta. Tipul se bucura cand intalneste straini. Ii place sa comunice cu alti oameni, sa vorbeasca in engleza, zice. E singurul lucru care ii mai aminteste de visul lui. Pauza de masa s-a terminat. Oamenii se intorc sa lucreze la drumul care ne va scoate foarte curand in autostrada spre Istanbul.

Iulia

Drumul catre Istanbul nu e pavat cu caramizi aurii ca in Vrajitorul din Oz, ci e o autostrada arhicirculata si plictisitoare. Nu mai conteaza ca ne tabacim fundurile si ne terfelim mintea prin oboseala acumulata. Istanbul e acasa in momentul asta. Sa mai zic ca ba ne ploua, ba ne transpira drumul asta lung? Habar n-am pe unde suntem. Si ce cauta o vaca pe autostrada?! E ceva psihedelic.

Se inchide cercul. Ajungem in acelasi hostel, Sinbad, din care am plecat patru la numar, acum o luna, pentru ca ne e familiar.

In camera cu tapet si chiuveta nefunctionala, doar pentru noi doi, ne aruncam hainele usor putinde peste tot. Orice cui, orice colt e bun de atarnat vestminte. Arata ca la satra la noi. Si iesim.

Frecventam acelasi cartier, Galata, cel plin de stradute cool in cautarea ultimelor suveniruri, a berii, cafelei si ceaiului revigorant. Bifam inghetata cu fistic (eu zic ca vreau doua dar una se dovedeste a fi mai mult decat suficienta) si hotaram sa nu mai lancezim pe aici inca o zi. Maine o vom taia spre bulgari.

E incredibil ca noi venim de undeva care pare atat de departe, alte taramuri, alte povesti. Simt ca tarasc un rucsac mare, plin cu intamplari si peisaje si drumuri si ganduri si dorinte si cuvinte frumoase de spus prietenilor.

Sinop to Amasra

Radu

Sinop spre Amasra, un drum pe care ghidul il descrie ca pe Hwy 01 al Californiei sau Coasta de Vest a Noii Zeelande.

Eu spun doar atat: n-am crezut vreodata ca o sa ma satur de curbe. Sunt atat de multe incat Iuliei i se face rau si trebuie sa oprim de cateva ori. Tot drumul asta merge foarte aproape de malul marii. Atat de aproape ca simti mirosul algelor si al scoicilor putrezite pe mal. Apoi urca brusc si se pierde serpuit inspre coasta. Pe urma iar revine la mare, de data asta la cateva sute de metri deasupra dansei.

Asa aproape de apa, atata timp, ni se face pofta de o baie, asa ca oprim pe o plaja unde suntem doar noi si un grup de localnici acoperiti sub niste cearsafuri. Se uita curios la noi cum ne caznim sa punem costumele de baie pe noi, fara a fi indecenti. Il folosim ca paravan pe Roibu si doua prosoape. 

Dar Marea Neagra nu ne vrea azi. E la fel de rece ca un rau de munte. Ne resemnam, punem la loc costumele si plecam mai departe.

Si uite-asa facem noi 320 de kilometri pana la Amasra in vreo zece ore.

Ziua incepe cu o cafeluta facuta la primus pe balconul camerei noastre din Sinop.

In Amasra ajungem seara tarziu, rupti. Nimerim chiar in centrul oraselului, unde e agitatie mare. Planul nu era sa ajungem in oras. Noi voiam sa punem cortul undeva pe malul marii, intr-unul din multele campinguri de care zice ghidul dar pe care noi nu le-am vazut pe drumul inspre incoace.

Ochesc un Otel mai de Doamne'ajuta si ma duc sa ma interesez de camera. La receptie o femeie-barbat. Ii spun ca vreau o camera de doi, fara mic dejun, fara nimic. Pe cea mai ieftina, ca maine in zori plecam spre Istanbul. Imi zice un pret care nu prea-mi convine asa ca fac cale intoarsa spre Iulia. Ies pe usa Otel-ului, fac cativa pasi si-aud in spate mister, mister, come! 

Un tip imi spune ca big patron vrea sa vorbeasca cu mine. Ma intorc si fac cunostinta cu patronul hotelului care e foarte entuziasmat ca am tras tocmai la el, noi, doi motociclisti romani. Negocierea a fost foarte scurta si mult in favoarea noastra.

Patronul ne spune ca a fost in Romania, ca prietenul lui s-a insurat cu Mariana, ca e foarte bucuros sa ne aiba ca oaspeti. Comanda ceai de peste strada. Toate astea in timp ce noi stam inhaiburati si cu bagajele in mana in fata la Otel. Nu vrem decat sa ajungem sus in camera si sa facem un dus. Incercam politicos sa ne retragem dar apare tipul cu ceaiul de vis-a-vis.

Rado, drink ceai? Tradition! Turkish man drink ceai! Woman drink ceai? Interesant e ca mie mi-a retinut numele dar imi zice Rado. Iulia e pur si simlu woman. 

Ii zic ca si woman bea ceai dar el e cu Rado in sus si Rado in jos.

Rado, we must swim! Amasra man swim in the night!

Oook, asta ar fi momentul in care noi ne retragem. Fugim sus cu promisiunea ca ne intoarcem imediat dupa ce ne schimbam.

Hotelul arata ca o fontoma. Cred ca suntem singurii oaspeti. E bezna iar lumina se aprinde prin niste senzori care tin deschis foarte putin. Gasim camera, intram si rasuflam usurati. Bate la usa. Rado?! Se aude o voce de femeie. Deschid usa. Sifre Rado! WiFi. 

Big patron a trimis o domnisoara cu parola de la WiFi.