Leaving Georgia

Radu

Dimineata e linistita in Vardzia. Ne trezim inconjurati de cativa patrupezi care dorm de rup in jurul cortului. Incepem usor sa strangem tabara. Alina cara cu sfintenie inca din tara o punga cu lapte praf din care mancam si noi la micul dejun, suficient cat sa se lipeasca pe cerul gurii si sa ne aminteasca de gustul copilariei. La despartire facem o poza, ne pupam si ne uram drum bun. Alina merge spre Iran, prin Armenia, noi spre casa, prin Turcia. Ii lasam harta Caucazului iar ea ne face cadou lista pretioasa cu fraze stas in turca si bulgara.

Punem toate bagajele pe Roibu si pornim la vizitat orasul din stanca. Dintr-o logica inexplicabila, ramanem cu pantalonii moto pe noi dar incaltati cu sandale. Desi e dimineata nadusim serios la urcare. Intr-un moment de respiro ne uitam in jos la drumul care serpuieste prin vale si ii vedem pe Alina si Nelu cum pedaleaza din greu pe o bucata la deal. Un punct care se misca foarte incet, apoi se pierde la umbra unor copaci. Pa, Alina! Drum bun Nelule, ai grija de fata!

Trecem granita in Turcia pe la Posof. Drumul urca printr-o zona de dealuri si sate cat sa mai aruncam o privire in urma noastra si sa ne luam la revedere de la Georgia. Ajunsi din nou pe pamantul lui Allah ne cuprinde un puternic sentiment de acasa. Atat de puternic ca Iulia incepe sa danseze. E ciudat ca ne simtim ca acasa, desi suntem inca destul de departe de casa.

Mergem in sud, spre Kars, de unde vrem sa cotim la stanga spre ruinele de la Ani, fosta capitala a Regatului Armeniei, cu muuult, mult timp in urma. In fata tuna si fulgera de zici ca se rupe cerul peste noi. Avem noroc sa ne iasa in drum o benzinarie la adapostul careia tragem repede sa ne punem costumele de ploaie. Un domn ne pofteste inauntru la ceai, in biroul lui unde are un tablou imens cu Ataturk. Ne intelegem mai mult prin semne. Bem ceaiul, multumim. Gule gule!

Intram direct in vijelie si mi-e frica sa nu ne trazneasca. Ploua cu galeata si in curand nu mai vad nimic asa ca deschid viziera. Picaturile se simt ca niste aschii de gheata pe fata dar n-am ce face. Ii dam inainte incet pana cand iesim din front. Gonim pe o sosea in camp deschis cu furtuna pe urmele noastre dar suntem hotarati sa ajungem la Ani. Partea asta a Turciei e foarte sus. Trecem la un moment dat printr-un pas la 2500 de metri. Totul in jur arata ca un mare platou montan.

Pacalim pentru moment furtuna si ajungem intr-un final la Ani. Trecem printr-un sat unde sunt numai case de chirpici. Singura cladire mai mare e ochestie pe care scrie Restorant dar unde nu e nimeni. Tragem motocicleta in parcarea din fata cladirii. De dupa usa din margele apare un tip care vorbeste un pic engleza. Ne spune ca programul de vizita la Ani s-a terminat la ora sase, adica acum. Vedem totusi portile deschise si mergem sa ne convingem singuri. La ghiseul de bilete doi domni cu mustata se uita la noi cum stam inhaiburati in hainele de motocicleta plus costumele de ploaie, apoi se uita unul la altul, apoi iar la noi. You have one hour. O ora numai pentru noi! Tesekkur ederim!

Suntem doar noi si Ani, undeva pe granita dintre Turcia si Armenia, intr-un soi de no man's land, sub un cer cum rar am vazut. Parca si furtuna s-a vorbit cu oamenii de la poarta sa ne dea un mic ragaz cat sa vedem locul asta minunat. Nu e picior de om pe-aici si avem senzatia ciudata ca am ajuns la capatul Pamantului.

WTF, Svastica?!

Ajungem pe inserat la omul nostru cu Restorant-ul care ne zice ca putem campa in curtea din fata localului. Ne ajuta sa punem cortul. Ne-ar da si de mancare dar nu se poate ca e Ramazan. Ne face in schimb o super cafea turkish. 

Cand se lasa seara, peste motoristi,

Ne uitam la stele si stam la povesti...

Inapoi in Georgia

Iulia

In Yerevan nu e de stat doar o zi. E un mega-oras in comparatie cu altele. Dar noi hotaram sa o luam inapoi pentru ca... Nu e vorba de dorul de acasa. Imi era dor de casa si de ai mei de cand ajunsesem in Istanbul. Am invatat ca poti merge mai departe intr-o excursie, poti gestiona Dorul  - mai ales cand te poti bucura de un pic de internet. Problema e ca incet, incet se instaleaza in mine Nevoia de acasa, nevoia de anumite lucruri care nu sunt indispensabile dar care iti incalzesc sufletelul obosit. As vrea sa cunosc cat mai mult dar nu prea ma mai pot bucura. Asa ca fugim spre iesirea din Armenia. 

Sa fugim. Sa fugim de caramizile roz folosite in exces in tara asta. Visez ca ma urmaresc caramizile roz... De fapt, visez cum o sa port pantalonii mei colorati si o sa ma dau cu fond de ten si o sa am de ales dintre mai multe tricouri...Hopa! Adorm si nu vreau asta. Nu in timpul mersului. E de la drum. Destul de plictisitor. 

Radu

Mergem spre granita cu Georgia si-mi trec prin minte cuvintele lui Jack, biciclistul intalnit in Tbilisi, atunci cand l-am intrebat cum i s-a parut Armenia. 

Well, Armenia is great. It has a lot o beautiful places, but in between these places, there's a lot of nothing...

Mi-a ramas in cap treaba asta cu a lot of nothing si-acum cand trec pe aici ma gandesc ca avea dreptate, dar as aduaga un lucru. A lot of beautiful nothing.

Iulia

Intram de foame in oraselul cu nume amuzant: Gyumri. Cum sa te cheme Gyumri? Pare un nume de pitic. Locul asta a fost distrus de un cutremur si refacut. Ma asteptam ca acest refacut sa insemne ceva dar...nu. E vai de capul lui. 

In timp ce Radu e la vanatoare de placinte eu sunt privita cu o combinatie de admiratie si invidie, cu o nuanta de libidinosenie de niste tineri care invart la un saslik. Ar vrea ei sa intre in conversatie cu mine dar nu vorbim nici o limba comuna si nu par campioni la mima. Ii salveaza un batranel de la o taraba vecina cu care vorbesc intr-o engleza aproximativa. Ghermania? Nu. Romania. De ce toti motociclistii tebuie sa fie nemti? Se intoarce Radu cu doua placinte scarboase. I-o las si pe a mea si pornim mai departe prin caldura. 

Ne ratacim prin gropile din Gyumri dar in ajutorul nostru vine Ghevor, un tip foarte simpatic, motociclist, care ne scoate din oras pe stradute numai de el stiute.

Radu

Iesim din Armenia pe la Bavra, printr-un punct de frontiera parca uitat de lume, intr-o zona care seamana cu un platou alpin. In fata se aduna niste nori grei de ploaie pe care nu avem cum sa-i ocolim. Din nou in Georgia, asfaltul ni se pare ca-n palma dupa toate gropile din Armenia. Nu e nimeni pe drum si cerul parca vrea sa ne inghita. Din directia in care fulgera si tuna apare o motocicleta. Ne petrecem si pana sa intoarcem noi, intorc ei: doi armeni pe o Yamaha Super Tenere, care se intorc din Franta. Tipul se uita mirat la Roibu.

The same?! Yesterday. Romania also. Ma gandesc ca e vorba de Bobe si Codrina.

Aaaa! Our friends! zic. 

Aaah, your friends? But I think very bad afternoon for them. A lot of rain and storm on a very bad road. 

S-au intalnit, se pare, pe un drum spre Batumi, un drum despre care stiam ca e foarte rau.

Ajungem la Vardzia si mare ne e mirarea cand, in parcarea de la poalele 'orasului din stanca' il vedem parcat pe Nelu, bicicleta Alinei aka artsywheels. Ii scriu un bilet si-l pun la Nelu in tankbag, in cazul in care nu ne vedem pe sus. Beau cu Iulia o cafea la singura carciuma din zona si mergem sa luam bilet la Vardzia. Cand sa platesc, tipul de la ghiseu ma avertizeaza treaba se inchide intr-o ora. Numai bine ca incepe si ploaia. Renuntam, cu promisiunea ca-l vedem dis-de-dimineata, inaintea hoardelor de turisti. Apare si Alina, cu zambetul pana la urechi. Au trecut aproape trei saptamani de cand ne-am intalnit prima data in Turcia.

Alina vine cu propunerea sa punem cortul vis-a-vis, peste rau, pe terenul unui preot. Ne instalam tabara, doar un cort, al nostru, ca-i mai mare, si o invitam pe Alina sa doarma cu noi. Intre timp apare un cuplu de polonezi care pune cortul langa noi. Se lasa noaptea si ramanem doar noi si polonezii sub un cer cu luna plina.

Alina scoate o supa instant, scotocim si noi dupa cateva caise confiate, polonezii aduc un vin si punem de-o cina. Si cum stateam noi la povesti, cand ne era lumea mai draga, in toiul noptii ne trezim cu trei flacai, unul mai treaz ca altul, insotiti de o sticla uriasa de vodca si multe cutii de bere. Se infiltreaza printre noi si incep sa ne toarne ba vodca, ba bere, si-o tin asa intr-un lung sir de toast-uri specific georgiene, din care noi nu intelegem nimic. La unele se ridica doar barbatii in picioare, la unele doar fetele, la unele toti, la unele nici unul. Oamenii nu vorbesc o iota engleza si devin mai insistenti pe pahar ce trece. Unul dintre ei se joaca cu un cutit de pe masa pe care il tot flutura prin aer. Vecinii de cort reusesc cumva sa se fofileze. Realizez ca sunt singur cu doua fete si trei georgieni beti. Baietii incep sa danseze in jurul nostru, incearca sa le ia si pe fete la joc. Eu o trag pe Iulia langa mine, Alina reuseste sa-l tina pe unul mai insistent la respect. Ma bag intr-un fel de hora doar eu cu ei si fac pe beatul, gandindu-ma sa-i tin departe de ele. Alina da tonul retragerii. Astia nici nu vor sa auda dar reusim sa scapam cumva. Alina se baga prima in cort. Iulia se spala pe dinti afara. Ma uit inapoi si vad o silueta apropiindu-se de cort. E tipul care se juca mai devreme cu cutitul. Imi tot propune ceva dar nu inteleg. Se duce spre Iulia. Ma iau dupa el. E mult prea aproape de Iulia. Eu il trag inapoi. Ma impinge si pare ca-mi zice sa-mi vad de treaba. O iau pe Iulia langa mine. Ii zic prin semne ca ea e cu mine si ne retragem spre cort. Omul vine dupa noi. Ii zic Iuliei sa intre in cort si ma gandesc serios ca va trebui sa-l pocnesc pe asta daca o tinem asa. Pentru prima data in excursia asta mi-e frica. Ma gandesc, ok, pe unu il dovedesc dar ce fac cu ceilalti doi? N-am nici o sansa si nici pe polonez nu ma pot baza. Incep sa fac pe prostul si il rog prin semne sa plece. Ii dau de inteles ca ne-am distrat dar acum vrem sa si dormim. Omul sta pe loc in fata cortului, se clatina de la bautura si incepe sa-mi faca niste semne cum ca ar vrea sa f..a si el ceva. Ii zic pentru ultima oara ca ma bag la somn si intru in cort. Ii vad silueta afara. Am doua bricege pe care le tin aproape si incep sa-mi fac tot felul de scenarii in cap, in timp ce privesc silueta astuia care nu pleaca. Dupa cateva minute de n-am scos nici pas, omul se indeparteaza. Scot capul pe sub absida si ii vad pe georgieni ca se cearta langa masina. Apoi unul se suie la volan si ceilalti imping la masina pana porneste. Din cortul vecin vad un cap care iese timid. E polonezul meu. Are they gone?

I hope so, ii zic. Inutil sa spun ca am stat toata noaptea cu bricegele in sacul de dormit si n-am prea inchis ochii la gandul c-or sa revina nebunii.

O zi in Yerevan

Radu

Ajungem in Yerevan pe la pranz. E foarte cald dar nu foarte aglomerat, asa cum ne asteptam. Pe bulevardele mari de tip sovietic se plimba in voie foarte multe masini Lada si Moskvitch, dar si Lexus-uri de mii de euro. Am vazut si un Logan. Pizza Hut, KFC, McDonald's, nimic din ce-ar lipsi peisajului oricarui oras european. Tragem la o carciuma cu net ca sa dibuim repede o cazare. Il gasim pe Envoy Hostel in apropiere, pe strada lui Pushkin. Un locsor mic si curat, amenajat intr-un apartament la parterul unui bloc comunist. Avem si loc pentru Roibu, chiar in fata hostelului la umbra unui copac. Scapam repede de echipament si bagaje, ne dusam si pornim la vizitat capitala Armeniei.

Ne asezam la o terasa in centru ca sa facem planul de atac. Luam fiecare cate o bere locala, Gyumri, care zici ca are tuica in ea, ca ne ameteste bine de tot. Plecam impleticiti spre nicaieri si intalnim un om pe niste scari, imbracat in uniforma militara, destul de turmentat. Un veteran de razboi poate, pierdut in timp si spatiu.

Continuam si ajungem la baza Cascade. Sute de trepte cu gradini suspendate si fantani, incununate la final de un monument care aniverseaza 50 de ani de Armenie sovietica. Toata treaba asta e neterminata. Lucrarile s-au oprit la inceputul anilor '90, din lipsa de fonduri. Prin 2001, un armean din diaspora, pe nume Gerald Cafesjian, filantrop si colectionar de arta, a preluat proiectul si a imbinat chestia asta mega sovietica cu tot soiul de lucrari si galerii de arta. O ciorba foarte interesanta.

Pe cand faceam poze cu pisica grasa de mai sus, ne loveste o foame de zile mari. Asa ca tragem repede la o carciuma, unde, ca sa nu mai avem parte de surprize gastronomice locale, comandam sfintele Spaghetti Bolognese. Cu burtile pline, pornim spre Mayr Hayastan, adica Mama Armenia.

Taxi! Mayr Hayastan, how much? 1000 drahm, zice un tip negricios dintr-un Opel vechi cu geamuri fumurii. Mult! O luam pe jos. Dupa juma' de ora de mers statuia pare la fel de departe. 

Taxi! Mayr Hayastan, how much? 1000 drahms. Ma uit la Iulia. Deja-vu? Nu, e acelasi tip negricios, cu acelasi Opel vechi cu geamuri fumurii. Il luam.

Coboram din taxi si trecem prin Victory Park, un fel de Oraselul Copiilor inmultit cu zece si o atmosfera de film horror. Ajungem in sfarsit la Mayr Hayastan. O doamna inalta de 23 de metri, asezata pe un piedestal de 50 de metri, care vegheaza peste Yerevan spre granita turca si Ararat.

De aici de sus gasim o scurtatura spre monumentul care aniverseaza 50 de ani de Armenie sovietica si coboram sutele de trepte inapoi spre oras. Ajungem seara in Republic Square, fosta Lenin Square, unde stam prostiti aproape o ora si ne bucuram de fantanile care danseaza pe muzica marilor clasici. Noapte buna, Yerevan!

O dimineata de poveste spre Yerevan

Iulia

Ieri am ajuns la Noravank dupa ce am mancat un bors groaznic langa care domnul chelner ne-a adus niste maioneza cand noi cerusem smantana.

Manastirea pe bezna nu e splendida dar ne-am gandit ca ne vom bucura de ea a doua zi. Am intrebat de cazare si pentru echivalentul a 20 de euro (destul de mult pentru zona) am primit o camera cu televizor cu canale rusesti puzderie, praf pe cuverturi, toaleta unde "trageam" apa cu cosul de gunoi umplut la chiuveta si un dus unde parea ca s-a imbaiat nu demult o duzina de muncitori.

Ne simteam relativ tensionati asa ca Radu a propus bere si plimbare prin intuneric dar pana sa isi termine fraza a inceput ploaia. Asa ca ne-am uitat la un fel de Proto-Cerbul de aur rusesc si am adormit in sunet de ventilator care usca sosete.

Dimineata il simt si eu pe domnul portar cu care Radu avusese placerea sa se intalneasca pe hol aseara (caci acolo a dormit individul) si sa-i retina miasma. Deschid usa camerei si...Da! Parfumul acru de sosete garnisit cu picioare ciupercoase ma plezneste.

Am vrut sa mancam devreme, la sapte, si am anuntat asta atunci cand ne-am cazat, dar in afara de noi si acelasi domn portar, care defecheaza cu usa deschisa si cu tigara in gura, nu e nimeni. Se aud pasarelele.

Acelasi personaj ne deschide apoi portile sfintelor cladiri care nu prea mai au farmec dupa asemenea trezire. Eu nu-mi pierd entuziasmul si-l caut pe Cine-s-o-gasi prin toate incaperile (care nu sunt multe) dar El nu e de gasit. Radu e din ce in ce mai iritat si declara ca nu mai vrea sa viziteze biserici, ca nu are sens. Eu il contrazic. Ii spun ca locul asta nu are magie dar, iata, l-am auzit pe domnul portar rugandu-se in ghereta lui. La care Radu imi spune ca nu se roaga ci numara ceva bilete. Pam-pam.

Pana terminam se aud si primele microbuze. Hoarde de turisti si personalul care acum o ora trebuia sa ne pregateasca micul dejun apar.

Mancam. Avem niste norisori negri deasupra capetelor. E bataie de joc si acest mic dejun. Un crenvurst si o bucatica de branza din timpuri imemoriale. Radu cere putin unt. Primim. Pe o farfurioara. Resturi congelate din ce s-a servit cu alta ocazie. Gata. Ne-au aranjat dimineata. Vrem sa plecam cat mai repede de aici.

Defileul prin care am trecut aseara ca sa ajungem la manastire e foarte fain si ne mai ia un pic din amaraciune.

Radu

Dezamagiti de Noravank pornim spre Yerevan. Nu mai stiu unde am citit ca Araratul se vede cel mai bine la rasarit sau la apus, din Khor Virap. Am pierdut rasaritul iar apusul e si el foarte departe. Asa ca noi o sa ne multumim cu ce-o sa vedem cam in 60 de kilometri, cand vom ajunge la locul cu pricina. Un drum cu serpentine coboara abrupt printr-o zona stancoasa, un loc ciudat unde Armenia se intalneste cu Turcia, Iran si o bucata de Azerbaijan. Cerul se inchide si incepe sa ploua. Gandul ca n-o sa vedem nimic atunci cand trecem pe langa Ararat ma deprima. Cateva ace de par se succed cu repeziciune, apoi soseaua coboara drept, kilometri intregi cat vezi cu ochii si se pierde in marele platou armean. Ploaia s-a oprit si norii s-au dus si ei iar in fata nostra se ridica parca din nimic Araratul. 

Ajungem la Khor Virap si-l lasam pe Roibu intr-o parcare, unde sunt tot felul de tipi dubiosi, asa ca luam cam toate lucrurile de valoare cu noi. Afara sunt mii de grade si ne coacem in costume urcand treptele care duc la manastire.

Sus vedem o multime de oameni care parca sunt intr-un soi de pelerinaj. Batrani, copii, soldati tineri, veterani de razboi, toata lumea se pozeaza cu steagul Armeniei si cel al Republicii Nagorno-Karabakh, cu spatele la muntele sfant, care demult a fost pamant armean.

Inapoi in parcare suntem asteptati la motocicleta de un tip cu sapca si ochelari de soare care ne studiaza din cap pana-n picioare. Se uita la mine si zice Parking! One euro. Ma uit la el si vad in piept un ecuson vai de capul lui, prins cu un ac de siguranta de tricou, pe care scrie de mana cu pixul...parking. Il intreb unde era cand am ajuns dar nu intelege si nici nu pare sa plece de langa noi. N-am chef de scandal si scot un euro si-i dau omului care pleaca fericit, multumindu-ne. La iesirea din parcare il vad pe acelasi domn, de data asta fara ecuson, cu o cusca plina cu porumbei albi de vanzare. Treaba asta o face pe Iulia sa cedeze nervos si sa-mi zica ca ar vrea sa iesim cat mai repede din Armenia. Pa, Khor Virap! Yerevan, here we come!