Codrina
Schimbam traseul si plecam din nord catre sud, chititi sa ajungem la hititi, in vechea capitala de la Hattusa.
Ajungem pe la pranz si pornim la vizitat cu soarele in frunte si picioarele regulamentar protejate in ghetele noastre de motociclisti ce suntem.
Fermecata, Iulia se plimba cu ghidul in mana si povestea pe buze, dar nu are cu cine. Radu ar face fotografii dar nu poate de hoardele de turisti, Bobe canta si danseaza, iar eu gasesc asezarea cam renovata si amenajata. Dar ce stiu eu!
Mancam si plecam. Dintr-o benzinarie un turculet de vreo patru ani imi face stangaci semne de la revedere, pastrandu-si dreapta in pantalonasi. Semn bun, gandesc. Dar n-a fost sa fie asa, pentru ca noaptea ne-a prins pe un drum si intr-un loc fara optiuni, indiferent de natura nevoilor.
Convingem baietii ca nu ar fi tocmai intelept sa campam langa calea ferata si in dreapta carierei de piatra, ne intoarcem cativa kilometri si adormim in paturi unite de hotel cu saloane de nunti. De nunti in desfasurare.
Pe maine, Cappadoccia!
-------------
Radu
Nu-mi dau seama daca e vis sau nu. Se aude rugaciunea muezinului in miez de noapte pe ritmuri de picaturi de ploaie. 'tu-i gura ma-sii, chiar ploua. Si toate lucrurile noastre sunt pe balcon la aerisit/uscat. Cu ochii lipiti adun catrafusele si le bag in camera de hotel. Ma bag inapoi sub patura unde e cald si bine. Nu-mi pasa. Adorm.
Iulia
Ala e momentul. Stop. Pun mana pe umarul lui Radu, piciorul pe scarita din stanga si-apoi...stop. Iata-l. Mereu acolo. Marele gol din stomac, bataia in plus de inima. Iau o gura de aer si-mi iau avant. Dibuiesc scarita din dreapta si gata. Ma asez in fotoliul format din bagaje. Sunt pregatita.
Pornim. Suntem un mecanism. Depindem unul de celalalt. Firul care ne leaga nu e invizibil ci e Roibu care ne duce si ne suporta. Drumul e atat de frumos incat imi doresc sa conduc eu. E pentru prima oara cand mi se intampla asta. Imi place. Nu mai sunt pasager. Ma simt copilot.
