Cea mai lunga zi pe drum si trandaveala la Sumela

Radu

Azi avem cale lunga de batut. Cea mai lunga de pana acum. Vrem sa ajungem la mare, undeva aproape de Trabzon, la Manastirea Sumela, despre care Jack ne-a spus ca face toti kilometri. Strangem cortul si bem o cafea buna facuta de domnul cu Restorant-ul. Mancare ioc. Ne luam la revedere de la Ani si pornim la drum cu burtile goale.

E Ramazan si ne gandim sa-l respectam si noi cum putem, asa ca luam ceva de mancare si oprim la masa undeva pe marginea soselei, feriti pe cat posibil de privirile credinciosilor. O turma de vaci care traverseaza drumul dintr-o parte in alta ne scoate din monotonie. Urcam printr-un peisaj arid si ajungem intr-un loc de unde zicem noi ca se vede toata Turcia.

Mergem de kilometri buni printr-un tunel care taie muntii spre mare. Cand iesim avem senzatia ca anotimpul nu mai e vara si tara nu mai e Turcia. Coboram printr-o vale cu brazi acoperita de ceata. S-a lasat brusc un frig care ne patrunde prin toate aerisirile de la costume si ne face sa dardaim.

Iulia

Sa dardaim doar? Eu simt ca fac pe mine de frig. Harta arata ca suntem la doi pasi de Marea Neagra. Uau! Imi e cam greu sa cred asta.

Se lasa incet si intunericul si noi nu stim unde vom pune punct calatoriei noastre de azi.

Stiu ca trebuie sa las ca lucrurile sa se intample, ca sigur vom gasi un loc unde sa ne asternem cortul, dar intunericul nu a fost niciodata cel mai bun prieten al meu asa ca acum, in combinatie cu frigul si un inceput de padure, se trezeste in mine...nu as spune chiar isteria, dar ceva pe aproape.

Si iata ca se intampla ce trebuia sa se intample: muezinul tocmai si-a spus rugaciunea de la apus, turcii s-au pus la masa dupa o zi intreaga de post negru, iar noi tragem pe dreapta intr-un camping unde un dus fierbinte sterge urmele celor 550 de kilometri parcursi astazi.

In camping sunt cinci nemti faini. Doi, cuplu, Axel si Christina, sunt cu doua motociclete in drum spre China sau/si India. Sunt blocati de cateva zile aici pentru ca si-au pierdut din acte, iar in Trabzon, care e destul de aproape de locul unde am campat, isi rezolva problemele cu viza de Rusia care le-a expirat. Au dat de functionarul ala tipic rus care nici cu mita nu vrea sa le rezolve problema. Stie ca el are puterea. Rusul contra nemtilor.

Ceilalti sunt mult mai relaxati. Sunt cu o dubita transformata in garsoniera ambulanta. Copilul, de cam trei ani, zburda prin curte in picioarele goale, mama, care e si soferita acestui grup, e insarcinata in cinci luni, iar tatal, care se prezinta ca bucatarul familiei, ne face introducerea cu frigiderul doldora de bere Efes. Cu o seara inainte a fost meciul istoric Germania-Brazilia (scor 7-1). Dupa povesti impartasite ne intindem pentru un somn sfant si lung. Maine ne odihnim fundurile.

Radu

Am pus cortul la umbra unor copaci, asa ca dormim boiereste pana tarziu in dimineata. Azi lenevim in camping cu nemtii nostri si planuim pe inserat sa ajungem sa vedem manastirea Sumela. Profitam de apa calda si spalam multe din lucruri, apoi facem piata intr-un sat din apropiere. 

Respectam sfatul din ghid (si bine facem) si pornim la vizitat Sumela aproape de ora de inchidere cand, pe langa faptul ca lumina e numai buna de poze, nici prea multi turisti nu sunt. Sumela e o manastire ortodoxa care a scapat aproape intacta pe durata imperiului otoman ca sa vina soldatii americani si rusi (asa umbla vorba) sa-si scrijeleasca numele pe zidurile si picturile ei.

Ne intoarcem la camping unde facem focul si punem de-un gratar romano-german. Bere la discretie din frigiderul gazdei. Asta mi se pare excelent. Adica tu ca musulman, proprietar de camping, in timpul Ramazan-ului, sa tii cont ca la tine in curte or sa vina niste motociclisti insetati si sa le umpli frigiderul cu Efes? Jos palaria.

Stau de vorba cu Axel care il admira pe Roibu si-i plac toate steguletele si stickerele lipite. Spre deosebire de Roibu, care arata ca un pom de craciun, motocicleta lui Axel, un BMW R1150, nu are nimic care sa-ti sara in ochi, desi a vazut aproape toata lumea. Arata ca un utilaj din filmul Mad Max si totul de pe ea tipa un singur cuvant: modestie. Un singur sticker, lipit discret, imi atrage atentia. Un cerc in forma de Planeta, pe care scrie What goes around, comes around.

Il intreb pe Axel daca povestesc undeva despre calatoriile lor, daca au un blog, site, ceva. Se uita la mine, zambeste si-mi raspunde foarte senin: Noo, it's just us and the bikes.

In cort, la culcare, undeva intre vis si realitate, cateva ore si beri mai tarziu, imi rasuna in cap cuvintele lui Axel...It's just us and the bikes.

Leaving Georgia

Radu

Dimineata e linistita in Vardzia. Ne trezim inconjurati de cativa patrupezi care dorm de rup in jurul cortului. Incepem usor sa strangem tabara. Alina cara cu sfintenie inca din tara o punga cu lapte praf din care mancam si noi la micul dejun, suficient cat sa se lipeasca pe cerul gurii si sa ne aminteasca de gustul copilariei. La despartire facem o poza, ne pupam si ne uram drum bun. Alina merge spre Iran, prin Armenia, noi spre casa, prin Turcia. Ii lasam harta Caucazului iar ea ne face cadou lista pretioasa cu fraze stas in turca si bulgara.

Punem toate bagajele pe Roibu si pornim la vizitat orasul din stanca. Dintr-o logica inexplicabila, ramanem cu pantalonii moto pe noi dar incaltati cu sandale. Desi e dimineata nadusim serios la urcare. Intr-un moment de respiro ne uitam in jos la drumul care serpuieste prin vale si ii vedem pe Alina si Nelu cum pedaleaza din greu pe o bucata la deal. Un punct care se misca foarte incet, apoi se pierde la umbra unor copaci. Pa, Alina! Drum bun Nelule, ai grija de fata!

Trecem granita in Turcia pe la Posof. Drumul urca printr-o zona de dealuri si sate cat sa mai aruncam o privire in urma noastra si sa ne luam la revedere de la Georgia. Ajunsi din nou pe pamantul lui Allah ne cuprinde un puternic sentiment de acasa. Atat de puternic ca Iulia incepe sa danseze. E ciudat ca ne simtim ca acasa, desi suntem inca destul de departe de casa.

Mergem in sud, spre Kars, de unde vrem sa cotim la stanga spre ruinele de la Ani, fosta capitala a Regatului Armeniei, cu muuult, mult timp in urma. In fata tuna si fulgera de zici ca se rupe cerul peste noi. Avem noroc sa ne iasa in drum o benzinarie la adapostul careia tragem repede sa ne punem costumele de ploaie. Un domn ne pofteste inauntru la ceai, in biroul lui unde are un tablou imens cu Ataturk. Ne intelegem mai mult prin semne. Bem ceaiul, multumim. Gule gule!

Intram direct in vijelie si mi-e frica sa nu ne trazneasca. Ploua cu galeata si in curand nu mai vad nimic asa ca deschid viziera. Picaturile se simt ca niste aschii de gheata pe fata dar n-am ce face. Ii dam inainte incet pana cand iesim din front. Gonim pe o sosea in camp deschis cu furtuna pe urmele noastre dar suntem hotarati sa ajungem la Ani. Partea asta a Turciei e foarte sus. Trecem la un moment dat printr-un pas la 2500 de metri. Totul in jur arata ca un mare platou montan.

Pacalim pentru moment furtuna si ajungem intr-un final la Ani. Trecem printr-un sat unde sunt numai case de chirpici. Singura cladire mai mare e ochestie pe care scrie Restorant dar unde nu e nimeni. Tragem motocicleta in parcarea din fata cladirii. De dupa usa din margele apare un tip care vorbeste un pic engleza. Ne spune ca programul de vizita la Ani s-a terminat la ora sase, adica acum. Vedem totusi portile deschise si mergem sa ne convingem singuri. La ghiseul de bilete doi domni cu mustata se uita la noi cum stam inhaiburati in hainele de motocicleta plus costumele de ploaie, apoi se uita unul la altul, apoi iar la noi. You have one hour. O ora numai pentru noi! Tesekkur ederim!

Suntem doar noi si Ani, undeva pe granita dintre Turcia si Armenia, intr-un soi de no man's land, sub un cer cum rar am vazut. Parca si furtuna s-a vorbit cu oamenii de la poarta sa ne dea un mic ragaz cat sa vedem locul asta minunat. Nu e picior de om pe-aici si avem senzatia ciudata ca am ajuns la capatul Pamantului.

WTF, Svastica?!

Ajungem pe inserat la omul nostru cu Restorant-ul care ne zice ca putem campa in curtea din fata localului. Ne ajuta sa punem cortul. Ne-ar da si de mancare dar nu se poate ca e Ramazan. Ne face in schimb o super cafea turkish. 

Cand se lasa seara, peste motoristi,

Ne uitam la stele si stam la povesti...

Inapoi in Georgia

Iulia

In Yerevan nu e de stat doar o zi. E un mega-oras in comparatie cu altele. Dar noi hotaram sa o luam inapoi pentru ca... Nu e vorba de dorul de acasa. Imi era dor de casa si de ai mei de cand ajunsesem in Istanbul. Am invatat ca poti merge mai departe intr-o excursie, poti gestiona Dorul  - mai ales cand te poti bucura de un pic de internet. Problema e ca incet, incet se instaleaza in mine Nevoia de acasa, nevoia de anumite lucruri care nu sunt indispensabile dar care iti incalzesc sufletelul obosit. As vrea sa cunosc cat mai mult dar nu prea ma mai pot bucura. Asa ca fugim spre iesirea din Armenia. 

Sa fugim. Sa fugim de caramizile roz folosite in exces in tara asta. Visez ca ma urmaresc caramizile roz... De fapt, visez cum o sa port pantalonii mei colorati si o sa ma dau cu fond de ten si o sa am de ales dintre mai multe tricouri...Hopa! Adorm si nu vreau asta. Nu in timpul mersului. E de la drum. Destul de plictisitor. 

Radu

Mergem spre granita cu Georgia si-mi trec prin minte cuvintele lui Jack, biciclistul intalnit in Tbilisi, atunci cand l-am intrebat cum i s-a parut Armenia. 

Well, Armenia is great. It has a lot o beautiful places, but in between these places, there's a lot of nothing...

Mi-a ramas in cap treaba asta cu a lot of nothing si-acum cand trec pe aici ma gandesc ca avea dreptate, dar as aduaga un lucru. A lot of beautiful nothing.

Iulia

Intram de foame in oraselul cu nume amuzant: Gyumri. Cum sa te cheme Gyumri? Pare un nume de pitic. Locul asta a fost distrus de un cutremur si refacut. Ma asteptam ca acest refacut sa insemne ceva dar...nu. E vai de capul lui. 

In timp ce Radu e la vanatoare de placinte eu sunt privita cu o combinatie de admiratie si invidie, cu o nuanta de libidinosenie de niste tineri care invart la un saslik. Ar vrea ei sa intre in conversatie cu mine dar nu vorbim nici o limba comuna si nu par campioni la mima. Ii salveaza un batranel de la o taraba vecina cu care vorbesc intr-o engleza aproximativa. Ghermania? Nu. Romania. De ce toti motociclistii tebuie sa fie nemti? Se intoarce Radu cu doua placinte scarboase. I-o las si pe a mea si pornim mai departe prin caldura. 

Ne ratacim prin gropile din Gyumri dar in ajutorul nostru vine Ghevor, un tip foarte simpatic, motociclist, care ne scoate din oras pe stradute numai de el stiute.

Radu

Iesim din Armenia pe la Bavra, printr-un punct de frontiera parca uitat de lume, intr-o zona care seamana cu un platou alpin. In fata se aduna niste nori grei de ploaie pe care nu avem cum sa-i ocolim. Din nou in Georgia, asfaltul ni se pare ca-n palma dupa toate gropile din Armenia. Nu e nimeni pe drum si cerul parca vrea sa ne inghita. Din directia in care fulgera si tuna apare o motocicleta. Ne petrecem si pana sa intoarcem noi, intorc ei: doi armeni pe o Yamaha Super Tenere, care se intorc din Franta. Tipul se uita mirat la Roibu.

The same?! Yesterday. Romania also. Ma gandesc ca e vorba de Bobe si Codrina.

Aaaa! Our friends! zic. 

Aaah, your friends? But I think very bad afternoon for them. A lot of rain and storm on a very bad road. 

S-au intalnit, se pare, pe un drum spre Batumi, un drum despre care stiam ca e foarte rau.

Ajungem la Vardzia si mare ne e mirarea cand, in parcarea de la poalele 'orasului din stanca' il vedem parcat pe Nelu, bicicleta Alinei aka artsywheels. Ii scriu un bilet si-l pun la Nelu in tankbag, in cazul in care nu ne vedem pe sus. Beau cu Iulia o cafea la singura carciuma din zona si mergem sa luam bilet la Vardzia. Cand sa platesc, tipul de la ghiseu ma avertizeaza treaba se inchide intr-o ora. Numai bine ca incepe si ploaia. Renuntam, cu promisiunea ca-l vedem dis-de-dimineata, inaintea hoardelor de turisti. Apare si Alina, cu zambetul pana la urechi. Au trecut aproape trei saptamani de cand ne-am intalnit prima data in Turcia.

Alina vine cu propunerea sa punem cortul vis-a-vis, peste rau, pe terenul unui preot. Ne instalam tabara, doar un cort, al nostru, ca-i mai mare, si o invitam pe Alina sa doarma cu noi. Intre timp apare un cuplu de polonezi care pune cortul langa noi. Se lasa noaptea si ramanem doar noi si polonezii sub un cer cu luna plina.

Alina scoate o supa instant, scotocim si noi dupa cateva caise confiate, polonezii aduc un vin si punem de-o cina. Si cum stateam noi la povesti, cand ne era lumea mai draga, in toiul noptii ne trezim cu trei flacai, unul mai treaz ca altul, insotiti de o sticla uriasa de vodca si multe cutii de bere. Se infiltreaza printre noi si incep sa ne toarne ba vodca, ba bere, si-o tin asa intr-un lung sir de toast-uri specific georgiene, din care noi nu intelegem nimic. La unele se ridica doar barbatii in picioare, la unele doar fetele, la unele toti, la unele nici unul. Oamenii nu vorbesc o iota engleza si devin mai insistenti pe pahar ce trece. Unul dintre ei se joaca cu un cutit de pe masa pe care il tot flutura prin aer. Vecinii de cort reusesc cumva sa se fofileze. Realizez ca sunt singur cu doua fete si trei georgieni beti. Baietii incep sa danseze in jurul nostru, incearca sa le ia si pe fete la joc. Eu o trag pe Iulia langa mine, Alina reuseste sa-l tina pe unul mai insistent la respect. Ma bag intr-un fel de hora doar eu cu ei si fac pe beatul, gandindu-ma sa-i tin departe de ele. Alina da tonul retragerii. Astia nici nu vor sa auda dar reusim sa scapam cumva. Alina se baga prima in cort. Iulia se spala pe dinti afara. Ma uit inapoi si vad o silueta apropiindu-se de cort. E tipul care se juca mai devreme cu cutitul. Imi tot propune ceva dar nu inteleg. Se duce spre Iulia. Ma iau dupa el. E mult prea aproape de Iulia. Eu il trag inapoi. Ma impinge si pare ca-mi zice sa-mi vad de treaba. O iau pe Iulia langa mine. Ii zic prin semne ca ea e cu mine si ne retragem spre cort. Omul vine dupa noi. Ii zic Iuliei sa intre in cort si ma gandesc serios ca va trebui sa-l pocnesc pe asta daca o tinem asa. Pentru prima data in excursia asta mi-e frica. Ma gandesc, ok, pe unu il dovedesc dar ce fac cu ceilalti doi? N-am nici o sansa si nici pe polonez nu ma pot baza. Incep sa fac pe prostul si il rog prin semne sa plece. Ii dau de inteles ca ne-am distrat dar acum vrem sa si dormim. Omul sta pe loc in fata cortului, se clatina de la bautura si incepe sa-mi faca niste semne cum ca ar vrea sa f..a si el ceva. Ii zic pentru ultima oara ca ma bag la somn si intru in cort. Ii vad silueta afara. Am doua bricege pe care le tin aproape si incep sa-mi fac tot felul de scenarii in cap, in timp ce privesc silueta astuia care nu pleaca. Dupa cateva minute de n-am scos nici pas, omul se indeparteaza. Scot capul pe sub absida si ii vad pe georgieni ca se cearta langa masina. Apoi unul se suie la volan si ceilalti imping la masina pana porneste. Din cortul vecin vad un cap care iese timid. E polonezul meu. Are they gone?

I hope so, ii zic. Inutil sa spun ca am stat toata noaptea cu bricegele in sacul de dormit si n-am prea inchis ochii la gandul c-or sa revina nebunii.