Leaving Georgia

Radu

Dimineata e linistita in Vardzia. Ne trezim inconjurati de cativa patrupezi care dorm de rup in jurul cortului. Incepem usor sa strangem tabara. Alina cara cu sfintenie inca din tara o punga cu lapte praf din care mancam si noi la micul dejun, suficient cat sa se lipeasca pe cerul gurii si sa ne aminteasca de gustul copilariei. La despartire facem o poza, ne pupam si ne uram drum bun. Alina merge spre Iran, prin Armenia, noi spre casa, prin Turcia. Ii lasam harta Caucazului iar ea ne face cadou lista pretioasa cu fraze stas in turca si bulgara.

Punem toate bagajele pe Roibu si pornim la vizitat orasul din stanca. Dintr-o logica inexplicabila, ramanem cu pantalonii moto pe noi dar incaltati cu sandale. Desi e dimineata nadusim serios la urcare. Intr-un moment de respiro ne uitam in jos la drumul care serpuieste prin vale si ii vedem pe Alina si Nelu cum pedaleaza din greu pe o bucata la deal. Un punct care se misca foarte incet, apoi se pierde la umbra unor copaci. Pa, Alina! Drum bun Nelule, ai grija de fata!

Trecem granita in Turcia pe la Posof. Drumul urca printr-o zona de dealuri si sate cat sa mai aruncam o privire in urma noastra si sa ne luam la revedere de la Georgia. Ajunsi din nou pe pamantul lui Allah ne cuprinde un puternic sentiment de acasa. Atat de puternic ca Iulia incepe sa danseze. E ciudat ca ne simtim ca acasa, desi suntem inca destul de departe de casa.

Mergem in sud, spre Kars, de unde vrem sa cotim la stanga spre ruinele de la Ani, fosta capitala a Regatului Armeniei, cu muuult, mult timp in urma. In fata tuna si fulgera de zici ca se rupe cerul peste noi. Avem noroc sa ne iasa in drum o benzinarie la adapostul careia tragem repede sa ne punem costumele de ploaie. Un domn ne pofteste inauntru la ceai, in biroul lui unde are un tablou imens cu Ataturk. Ne intelegem mai mult prin semne. Bem ceaiul, multumim. Gule gule!

Intram direct in vijelie si mi-e frica sa nu ne trazneasca. Ploua cu galeata si in curand nu mai vad nimic asa ca deschid viziera. Picaturile se simt ca niste aschii de gheata pe fata dar n-am ce face. Ii dam inainte incet pana cand iesim din front. Gonim pe o sosea in camp deschis cu furtuna pe urmele noastre dar suntem hotarati sa ajungem la Ani. Partea asta a Turciei e foarte sus. Trecem la un moment dat printr-un pas la 2500 de metri. Totul in jur arata ca un mare platou montan.

Pacalim pentru moment furtuna si ajungem intr-un final la Ani. Trecem printr-un sat unde sunt numai case de chirpici. Singura cladire mai mare e ochestie pe care scrie Restorant dar unde nu e nimeni. Tragem motocicleta in parcarea din fata cladirii. De dupa usa din margele apare un tip care vorbeste un pic engleza. Ne spune ca programul de vizita la Ani s-a terminat la ora sase, adica acum. Vedem totusi portile deschise si mergem sa ne convingem singuri. La ghiseul de bilete doi domni cu mustata se uita la noi cum stam inhaiburati in hainele de motocicleta plus costumele de ploaie, apoi se uita unul la altul, apoi iar la noi. You have one hour. O ora numai pentru noi! Tesekkur ederim!

Suntem doar noi si Ani, undeva pe granita dintre Turcia si Armenia, intr-un soi de no man's land, sub un cer cum rar am vazut. Parca si furtuna s-a vorbit cu oamenii de la poarta sa ne dea un mic ragaz cat sa vedem locul asta minunat. Nu e picior de om pe-aici si avem senzatia ciudata ca am ajuns la capatul Pamantului.

WTF, Svastica?!

Ajungem pe inserat la omul nostru cu Restorant-ul care ne zice ca putem campa in curtea din fata localului. Ne ajuta sa punem cortul. Ne-ar da si de mancare dar nu se poate ca e Ramazan. Ne face in schimb o super cafea turkish. 

Cand se lasa seara, peste motoristi,

Ne uitam la stele si stam la povesti...