Intalnire de gradul patru

Radu

Dimineata realizez ca suntem in Armenia si socot ca n-ar fi rau sa dau jos steagul Turciei de pe ladita. Ca o mica paranteza, armenii nu prea au la suflet pe turci si viceversa, cam de cand s-a oprit Noe cu arca pe Ararat, adica de cand lumea. Granitele intre cele doua tari sunt inchise. Relatii diplomatice ioc. Ii cer Ninei, gazda noastra, o banda de scotch si pun in locul steagului turc pe cel armean. Vremea e mohorata si parca sta sa ploua. Imi atrage atentia luminita verde de la telefon, care palpaie de fiecare data cand primesc vreo noutate. Deschid si vad mesaj pe Facebook. E de la Bobe. Am tot tinut legatura pe net de cand ne-am separat.

Bobe: Pe ce parte a lacului (Sevan) coborati? Pe est sau pe vest?

Eu: Pe est. Unde sunteti?

Bobe: Noi suntem pe vest, la Sevan. Plecam curand spre voi. A inceput sa ploua. Pai atunci, drumuri bune sa avem cu totii.

Eu: Drum bun!

Inainte sa pornim impaturesc harta sa o bag in tankbag. Ma uit mai bine si vad ca tot ce-i de vizitat e pe partea de vest. De ce i-am zis io lu' Bobe ca noi mergem pe est? In capul meu, din amintite, traseul facut acasa acum cateva luni (traseu pe care l-am uitat pe laptopul de acasa, el fiind un document word de fapt) ocolea lacul pe partea de est.

O intrebam pe Nina pe unde se iese din Dilijan si pornim si noi pe la unspe jumate, ca orice motociclist care se respecta. Incepe sa picure dar nu cat sa-ti pui costumul pe tine. Mai mergem un pic si incepe sa picure mai tare. Oprim la adapostul unui popas si punem costumele de ploaie, in caz ca. Si bine facem, pentru ca in scurt timp ploua cu galeata. Viziera se abureste si nu mai vad nimic. O deschid dar nici asa nu merge. Picaturile de ploaie ustura ca dracu' la contactul cu mecla. Gasesc o solutie de compromis si las viziera semideschisa cat sa nu se mai faca condens. Ajungem intr-un fel de pas, dar nu se vede nimic. Incepem coborarea si dam de o zona periferica cu vulcanizari, service-uri, restaurante. Doua benzi pe sens, despartite de un scuar cu verdeata. Inca ploua tare si sunt foarte concentrat la drum cand, o aud pe Iulia din spate: Uiteeee-i! Nu sunt ei?! Intorc capul si apuc sa vad cu coada  ochiului doua siluete verde fosforescent. Caut un loc unde sa pot intoarce dar pana gasesc trec minute, care par ore. Intorc si-i dau blana sa-i ajung din urma. Ei clar nu ne-au vazut, altfel ar fi tras pe dreapta. 

Merg cam tare pentru ploaia de afara dar nu te pui cu adrenalina. Ii vad in sfarsit in departare dupa cateva minute bune de forja. Dau flashuri, claxonez ca disperatul dar nimic. Ce naiba sa vezi pe ploaia asta in afara de cativa metri in fata motocicletei? Ma gandesc la un moment dat sa renunt, sa-i las sa se duca. Ma gandesc ca e o prostie sa gonesc dupa ei in conditiile astea dar ambitia e deja prea mare. Ii dau inainte. Dupa minute bune de alergatura distanta dintre noi se micsoreaza considerabil si ploaia parca se mai domoleste. Gina da in sfarsit semnal dreapta, semn ca ne-a vazut. Ieeeee!

Pana sa descalecam ploaia se opreste de tot. 

Hai ca s-a dus dracu' si momentul despartirii din Georgia, zic. Astia incep sa rada. Ne bucuram sa ne revedem dupa cateva zile pe pamant strain. Bobe imi zice ca am un sticker cu Armenia care ma asteapta la nu stiu ce hotel in Yerevan. Nici nu va imaginati ce mare bataie de cap e cu stickerele astea! Practic, asta e principalul scop al turei, sa gasim stickere. Si motivul pentru care ne-am luat cutii de aluminiu si nu soft bags.

Iulia

Avem cu totii un ranjet larg pe fata. O sa ma doara obrajii stalciti in casca daca mai continuam asa. E o senzatie de atat de bine ca ne-am intalnit! Domnii de la drumuri si poduri (Bobe si Codrina in costumele lor fosforescente) s-au reunit cu Mecanicii auto (adica noi in salopetele astea hidoase) ca sa faca schimb de informatii, pe unde au mai dormit, cine si cum i-a mai fraierit, cat de mare e nevoia de dus. Ei au facut deja un pic de tur de Armenia asa ca incercam sa retinem ce manastiri, biserici, Yerevaaaaaan, here we come! ...sunt de vazut. Ne recomanda somn la Noravank si apoi...

Stim cu totii ca de aici drumurile noastre nu se vor mai intersecta. Ei o iau in nord, spre casa, noi - invers. Ce ciudat! Cu acelasi ranjet, care tine cam de jumatate de ora, ne spunem la revedere. 

Radu

Ajungem imediat la Sevanavank, care, la fel ca toate manastirile din Armenia, e foarte veche si foarte frumoasa, basca e pe malul lacului Sevan, la aproape 2000 de metri altitudine. Tragem in parcare, ne dam jos, luam cu noi aparat foto si tot ce trebuie si cand sa plecam apare un tip care zice sa-l mut pe Roibu de unde e, ca cica ocupa un loc de parcare si asta nu e bine. Roibu mutat zece metri mai incolo,  e ok. Aici e plin de rusi veniti cu familiile in concediu. Un rus mai luat in freza, cu sticla de bere lipita de mana, se minuneaza ca am venit din Romania pana aici pe doua roti si pare sa nu inteleaga de ce ai face una ca asta. De fapt, nici noi nu stim prea bine.

Ca sa ajungem la manastire avem de urcat cateva zeci de trepte. Ramanem cu costumele de ploaie pe noi. Mare greseala. Razbatem cu greu pe scari printre zecile de turisti. Sus e ca la circ. Un tip elibereaza porumbei albi contra cost, cativa copii se fugaresc pe zidurile manastirii, mai multi tipi se tot fotografiaza in fel si fel de pozitii, una mai gay ca alta, apare si o mireasa cu alai cu tot. Mie nu-mi place neam si aproape ca fierb in costumul asta de ploaie. Gasesc un loc si scot nebunia de pe mine. Parasim repede locul asta agitat si pornim spre coada lacului Sevan, spre Martuni.

Oprim un pic pe malul lacului Sevan, care e atat de mare ca face valuri. In rest, pustiu. 

Dupa Martuni incepem sa urcam in munti, spre zona Vayots Dzor. Cica aici s-ar fi descoperit in 2008 cel mai vechi pantof/papuc din lume. O chestie din piele, de acum 5500 de ani, marimea 37. Faza tare e ca pentru cateva zile pe aici va trece si cea mai puturoasa gheata de motociclist din lume, descoperita recent, marimea 44. Urcam de ceva vreme printr-o zona alpina si ajungem in Pasul Selim, la 2410 metri. Se pare ca pe aici trecea acum multa vreme Drumul Matasii. Vedem imediat cand incepem coborarea din pas si un caravanserai. Drumul e superb. Cu b de la blana.

Odata coborati ajungem la o bifurcatie, intr-un mic orasel numit Getap. Ma uit pe harta si vad ca asta e cam cel mai indepartat si estic punct in care vom ajunge noi in calatoria asta. Mi se pare frumos si-as vrea sa stam cateva minute aici. Ochesc o terasa fix in intersectia unde daca faci dreapta mergi spre Yerevan, daca faci stanga mergi in jurul lumii. Isi fac aparitia cativa localnici dornici sa-l incalece pe Roibu, cu mine pasager. Le explic prin semne ca nu se poate, pentru ca oamenii nu vorbesc o iota engleza. De fapt nici in rusa nu vorbesc. Astia vorbesc doar in armeana. Cred. Unii par si piliti dar eu le zambesc la toti si fac pe prostul si pana la urma se ajunge la concluzia ca eu sunt un tip de treaba, bineinteles prin semne.

In timpul asta trece blana prin intersectia noastra un F650GS negru, in directia In jurul lumii. Ma uit dupa el pana se pierde in zare, singur, incarcat de bagaje si invaluit in mister.

Cand sa ne get up din Getap ne dam seama ca nu avem marunt sa platim cafeaua. Doamna care ne-a servit n-are sa ne dea rest, asa ca asta e din partea dansei. Dam noi data viitoare.

Prima gura de Armenia

Iulia

Eu de aici nu plec. Mai stau putin pe meleagurile astea. Tbilisi are multe de aratat. Irakli inca nu ne-a zis care sunt locurile lui preferate, ne e dator cu asta de ieri. Guesthouse-ul asta e cel mai tare loc in care am dormit pana acum. Decrepit pe afara dar atat de fain amenajat si curat inauntru. Mai merita o noapte.

Imi spun toate astea in timp ce, de fapt, imi strang calabalacul. E deja rutina pusul bagajelor pe motocicleta, ar trebui sa ne cronometram.

Ma sui pe Roibu si ceva parca se rupe in mine. Vecinul care ieri ne-a ajutat cu un burete pentru spalat motocicleta ne priveste de pe terasa, Irakli si Jack ne fac cu mana. Iar noi pornim. Iar.

Azi imi este foarte greu sa plec mai departe. As avea nevoie de inca o zi, imi spun. De fapt, problema e alta: m-am obisnuit cu drumul. Putem merge o zi intreaga in continuu, dormim undeva o noapte, apoi plecam mai departe. Mintea mea accepta jocul. Dar in Tbilisi regulile s-au schimbat. Am avut doua nopti si aproape doua zile de respirat intr-un singur oras – si ce oras! – asa ca ceva din mine a interpretat asta gresit. Mi-am scos tentaculele si m-am atasat de Tbilisi, mintea mea a spus: esti acasa. Ce ciudat, nu? Nevoia de “acasa”, de un loc de unde nu pleci.

Ne oprim la o benzinarie. Ii spun ce simt lui Radu. Si el e trist ca plecam si, daca ma uit cu atentie, si Roibu pare trist dupa baia strasnica de ieri. Numai domnul care pune benzina nu e. Ne da indicatii despre cum sa iesim din oras si ne ureaza cu tot dragul drum bun. Azi intram in Armenia.

Radu

Trecem granita georgiano - armeana pe la Sadakhlo - Bagratashen. Un vames armean bine dispus ne pune atent stampilele in pasapoarte. Welcome to Armenia! Opresc sa scot niste bani de la un bancomat si am un soc. Inflatia in tara asta e ceva epic, asa ca imi umplu buzunarele cu cateva zeci de mii de drahme cat ai zice peste. Trecem de ultima bariera si imi sare in fata motocicletei un tip care zice ceva de o asigurare, ca e obligatoriu, si ca face el, evident, pentru 30 de dolari. Si daca nu facem e nasol ca e police dupa colt, la doi kilometri si amenda e de 500 de dolari, imi arata el pe telefon. Eu mai fraier dau sa cobor si sa-l urmez pe om la ghereta dar Iulia imi zice ca sa-i dam inainte, ca sigur e teapa. Nu stau pe ganduri prea mult, bag a-ntaia, il ocolesc pe 'agentul' de asigurari si uite-asa intram in Armenia. Nu apuc sa fac doi kilometri ca aud in spate goarnele unei masini de politie. Gata, am pus-o. Ala de la asigurari e mana-n-mana cu politia si i-a pus pe astia pe urmele noastre. Se baga in depasire si trage un claxon cand e in dreptul nostru. Imi pregatesc repede discursul plin de scuze si ma gandesc la cat sa cotizez cand, spre surprinderea noastra, masina de politie ii da forja mai departe si se pierde dupa prima curba. Ma gandesc ca ma asteapta la cotitura, ca n-avea unde sa ma traga pe dreapta aici. S-a dus sa caute un loc bun de luat spaga. Il vad pe omul legii dupa cativa kilometri tras la umbra unui copac, fumand o tigara, fara nici cea mai mica intentie sa ne traga pe dreapta. Ridic mana, il salut si ne vedem de drum.

Harta Armeniei e aproape rosie de atatea semne pentru manastiri. Sunt cateva si in drumul nostru si asa alegem sa ne oprim la Haghpat. In parcare doi domni sunt foarte curiosi cat costa motocicleta. Bem o cafea cu aroma Disney si inainte sa pornim la vizitat o las un pic pe Iulia langa motocicleta si ma duc in vizita la buda din curtea manastirii. Cand ies, un tip mai mic de statura insotit de cativa turisti imi spune buna ziua. Il cheama Laszlo si e nascut la Gherla dar lucreaza de ceva timp ca ghid turistic in Armenia. E ocupat acum dar  are chef sa stam la povesti asa ca ne dam intalnire in parcare mai tarziu.

Ajungem in parcare si gasim in tankbag acest biletel de la Laszlo.

Continuam drumul prin canionul Debed. Trec pe langa un loc de belvedere si-i zic lu' Iulia ca vreau sa intorc, sa fac niste poze. Ea nu mai are chef asa ca ma duc singur la locul cu pricina. 

Ma intorc unde am lasat-o pe Iulia dar ia-o de unde nu-i. Ma uit mai bine in jur si o vad la umbra unei cosmelii, in compania a doua doamne, Larisa si Roza, si a unui domn caruia i-am uitat numele dar stim sigur ca incepea cu So, asa ca Iulia i-a spus So Good. Oamenii vand tuica si fructe de padure pe marginea drumului. Ne poftesc sa luam loc cu ei si ne dau un mare bol cu zmeura si dude si alte chestii bune. Ei tot o dau pe ruseste si eu le tot spun ca ne ponimayu poruski. 

So Good e foarte atras de aparatul foto. Incerca sa faca cateva poze dar nu prea ii iese. Ne spun prin semne cat de bine se inteleg ei cu rusii. Ne bucuram de oamenii astia calzi si buni.

Miroase a lemn de brad ars si a carne fripta pe gratar. Am citit in Lonely Planet ca cea mai buna mancare prin Armenia e aia de-o iei de pe drum. Trag pe dreapta sa-mi satisfac pofta de gratar, desi Iulia nu prea vrea. Ne intampina o doamna mai in varsta, ai carei singuri doi-trei dinti sunt din aur. Normal ca nu are meniu dar ne zice ea ca ne face shashlik, ne arat o rosie, o bucatica de branza...Ne intreaba ce vrem sa bem. Imi zice s-o urmez pana la frigider si-mi arata pe langa multe chestii dubioase ca are apa minerala si o limonada imbuteliata. Eu iau apa, Iulia limonada. Apa e cea mai buna apa minerala bauta de mine, daca poti zice despre o apa ca-i buna. Limonada Iuliei e ca sucurile alea de pe vremea comunismului, de puneai peste ceva concentrat apa si obtineai o chestie.

O vad pe femeie cu coada ochiului. Merge sa puna shashlik-ul pe gratar. Are in fiecare mana cate o sabie si pe fiecare sabie cate trei halci de carne de porc. Stai femeie ca ne-o fi noua foame, dar nici chiar asa! O opresc inainte sa le puna pe foc si-i zic ca vrem doar o sabie. In fine, mancam, totul bun, cerem nota. Doamna imi arata cinci cu degetele de la o mana si-mi dau seama ca nu poate fi vorba de cinci drahme. Nici de 500, adica un euro. Deci clar, sunt 5000. Ne-a facut baba la nota de-am vorbit singuri tot drumul pana la Dilijan, unde aveam sa dormim.

Lonely Planet zice ca Dilijan e supranumit Armenia's Switzerland. In schimb, noi am gasit un oras care Iuliei ii aminteste de Onesti si de toata saracia din Moldova pe vremea cand mergea la tara in anii '90 si treaba asta o intristeaza. Mie nu-mi aminteste de nimic si asta imi place. Mergem sa vedem monumentul sovietic inchinat eroilor neamului, cazuti in razboaiele patriotice. Am o chestie pentru monumentele astea sovietice. Urc numai eu la statuie. Zona e lasata in paragina si pare ca natura isi reintra in drepturi inghitind betonul turnat de comunisti in momente de glorie a URSS.

Ne cazam la pensiunea Nina B&B si seara iesim la plimbare. Totul parca e parasit. Gasim o carciuma si bem o bere Ararat. Citim in ghid despre o strada pietonala unde cica-i misto de tot. Pornim in cautarea ei si o gasim intr-un final. Intr-adevar, strada asta parca e din alt film. Case vechi, reconditionate, restaurante si carciumi faine, felinare cu lumini calde dar nimeni sa le insufleteasca. Aflam mai tarziu de la un domn profesor rus care urmeaza sa predea la o super scoala care se construieste in Dilijan ca strada respectiva a fost cumparata si refacuta de un milionar armean stabilit la New York. Mergem la culcare si imi amintesc de un tricou vazut intr-un mic magazin cu suveniruri, pe care scria I (inima) Dilijan si ma gandesc ca-mi pare rau ca nu l-am luat, pentru ca mi-a ramas cumva la inima oraselul asta ciudat.