Prima gura de Armenia

Iulia

Eu de aici nu plec. Mai stau putin pe meleagurile astea. Tbilisi are multe de aratat. Irakli inca nu ne-a zis care sunt locurile lui preferate, ne e dator cu asta de ieri. Guesthouse-ul asta e cel mai tare loc in care am dormit pana acum. Decrepit pe afara dar atat de fain amenajat si curat inauntru. Mai merita o noapte.

Imi spun toate astea in timp ce, de fapt, imi strang calabalacul. E deja rutina pusul bagajelor pe motocicleta, ar trebui sa ne cronometram.

Ma sui pe Roibu si ceva parca se rupe in mine. Vecinul care ieri ne-a ajutat cu un burete pentru spalat motocicleta ne priveste de pe terasa, Irakli si Jack ne fac cu mana. Iar noi pornim. Iar.

Azi imi este foarte greu sa plec mai departe. As avea nevoie de inca o zi, imi spun. De fapt, problema e alta: m-am obisnuit cu drumul. Putem merge o zi intreaga in continuu, dormim undeva o noapte, apoi plecam mai departe. Mintea mea accepta jocul. Dar in Tbilisi regulile s-au schimbat. Am avut doua nopti si aproape doua zile de respirat intr-un singur oras – si ce oras! – asa ca ceva din mine a interpretat asta gresit. Mi-am scos tentaculele si m-am atasat de Tbilisi, mintea mea a spus: esti acasa. Ce ciudat, nu? Nevoia de “acasa”, de un loc de unde nu pleci.

Ne oprim la o benzinarie. Ii spun ce simt lui Radu. Si el e trist ca plecam si, daca ma uit cu atentie, si Roibu pare trist dupa baia strasnica de ieri. Numai domnul care pune benzina nu e. Ne da indicatii despre cum sa iesim din oras si ne ureaza cu tot dragul drum bun. Azi intram in Armenia.

Radu

Trecem granita georgiano - armeana pe la Sadakhlo - Bagratashen. Un vames armean bine dispus ne pune atent stampilele in pasapoarte. Welcome to Armenia! Opresc sa scot niste bani de la un bancomat si am un soc. Inflatia in tara asta e ceva epic, asa ca imi umplu buzunarele cu cateva zeci de mii de drahme cat ai zice peste. Trecem de ultima bariera si imi sare in fata motocicletei un tip care zice ceva de o asigurare, ca e obligatoriu, si ca face el, evident, pentru 30 de dolari. Si daca nu facem e nasol ca e police dupa colt, la doi kilometri si amenda e de 500 de dolari, imi arata el pe telefon. Eu mai fraier dau sa cobor si sa-l urmez pe om la ghereta dar Iulia imi zice ca sa-i dam inainte, ca sigur e teapa. Nu stau pe ganduri prea mult, bag a-ntaia, il ocolesc pe 'agentul' de asigurari si uite-asa intram in Armenia. Nu apuc sa fac doi kilometri ca aud in spate goarnele unei masini de politie. Gata, am pus-o. Ala de la asigurari e mana-n-mana cu politia si i-a pus pe astia pe urmele noastre. Se baga in depasire si trage un claxon cand e in dreptul nostru. Imi pregatesc repede discursul plin de scuze si ma gandesc la cat sa cotizez cand, spre surprinderea noastra, masina de politie ii da forja mai departe si se pierde dupa prima curba. Ma gandesc ca ma asteapta la cotitura, ca n-avea unde sa ma traga pe dreapta aici. S-a dus sa caute un loc bun de luat spaga. Il vad pe omul legii dupa cativa kilometri tras la umbra unui copac, fumand o tigara, fara nici cea mai mica intentie sa ne traga pe dreapta. Ridic mana, il salut si ne vedem de drum.

Harta Armeniei e aproape rosie de atatea semne pentru manastiri. Sunt cateva si in drumul nostru si asa alegem sa ne oprim la Haghpat. In parcare doi domni sunt foarte curiosi cat costa motocicleta. Bem o cafea cu aroma Disney si inainte sa pornim la vizitat o las un pic pe Iulia langa motocicleta si ma duc in vizita la buda din curtea manastirii. Cand ies, un tip mai mic de statura insotit de cativa turisti imi spune buna ziua. Il cheama Laszlo si e nascut la Gherla dar lucreaza de ceva timp ca ghid turistic in Armenia. E ocupat acum dar  are chef sa stam la povesti asa ca ne dam intalnire in parcare mai tarziu.

Ajungem in parcare si gasim in tankbag acest biletel de la Laszlo.

Continuam drumul prin canionul Debed. Trec pe langa un loc de belvedere si-i zic lu' Iulia ca vreau sa intorc, sa fac niste poze. Ea nu mai are chef asa ca ma duc singur la locul cu pricina. 

Ma intorc unde am lasat-o pe Iulia dar ia-o de unde nu-i. Ma uit mai bine in jur si o vad la umbra unei cosmelii, in compania a doua doamne, Larisa si Roza, si a unui domn caruia i-am uitat numele dar stim sigur ca incepea cu So, asa ca Iulia i-a spus So Good. Oamenii vand tuica si fructe de padure pe marginea drumului. Ne poftesc sa luam loc cu ei si ne dau un mare bol cu zmeura si dude si alte chestii bune. Ei tot o dau pe ruseste si eu le tot spun ca ne ponimayu poruski. 

So Good e foarte atras de aparatul foto. Incerca sa faca cateva poze dar nu prea ii iese. Ne spun prin semne cat de bine se inteleg ei cu rusii. Ne bucuram de oamenii astia calzi si buni.

Miroase a lemn de brad ars si a carne fripta pe gratar. Am citit in Lonely Planet ca cea mai buna mancare prin Armenia e aia de-o iei de pe drum. Trag pe dreapta sa-mi satisfac pofta de gratar, desi Iulia nu prea vrea. Ne intampina o doamna mai in varsta, ai carei singuri doi-trei dinti sunt din aur. Normal ca nu are meniu dar ne zice ea ca ne face shashlik, ne arat o rosie, o bucatica de branza...Ne intreaba ce vrem sa bem. Imi zice s-o urmez pana la frigider si-mi arata pe langa multe chestii dubioase ca are apa minerala si o limonada imbuteliata. Eu iau apa, Iulia limonada. Apa e cea mai buna apa minerala bauta de mine, daca poti zice despre o apa ca-i buna. Limonada Iuliei e ca sucurile alea de pe vremea comunismului, de puneai peste ceva concentrat apa si obtineai o chestie.

O vad pe femeie cu coada ochiului. Merge sa puna shashlik-ul pe gratar. Are in fiecare mana cate o sabie si pe fiecare sabie cate trei halci de carne de porc. Stai femeie ca ne-o fi noua foame, dar nici chiar asa! O opresc inainte sa le puna pe foc si-i zic ca vrem doar o sabie. In fine, mancam, totul bun, cerem nota. Doamna imi arata cinci cu degetele de la o mana si-mi dau seama ca nu poate fi vorba de cinci drahme. Nici de 500, adica un euro. Deci clar, sunt 5000. Ne-a facut baba la nota de-am vorbit singuri tot drumul pana la Dilijan, unde aveam sa dormim.

Lonely Planet zice ca Dilijan e supranumit Armenia's Switzerland. In schimb, noi am gasit un oras care Iuliei ii aminteste de Onesti si de toata saracia din Moldova pe vremea cand mergea la tara in anii '90 si treaba asta o intristeaza. Mie nu-mi aminteste de nimic si asta imi place. Mergem sa vedem monumentul sovietic inchinat eroilor neamului, cazuti in razboaiele patriotice. Am o chestie pentru monumentele astea sovietice. Urc numai eu la statuie. Zona e lasata in paragina si pare ca natura isi reintra in drepturi inghitind betonul turnat de comunisti in momente de glorie a URSS.

Ne cazam la pensiunea Nina B&B si seara iesim la plimbare. Totul parca e parasit. Gasim o carciuma si bem o bere Ararat. Citim in ghid despre o strada pietonala unde cica-i misto de tot. Pornim in cautarea ei si o gasim intr-un final. Intr-adevar, strada asta parca e din alt film. Case vechi, reconditionate, restaurante si carciumi faine, felinare cu lumini calde dar nimeni sa le insufleteasca. Aflam mai tarziu de la un domn profesor rus care urmeaza sa predea la o super scoala care se construieste in Dilijan ca strada respectiva a fost cumparata si refacuta de un milionar armean stabilit la New York. Mergem la culcare si imi amintesc de un tricou vazut intr-un mic magazin cu suveniruri, pe care scria I (inima) Dilijan si ma gandesc ca-mi pare rau ca nu l-am luat, pentru ca mi-a ramas cumva la inima oraselul asta ciudat.