Pasul Zagar si ziua despartirii

Radu

Ne incalzim la soare cu o cafea. Nu prea avem chef sa strangem dar cerul fara pic de nori ne impinge usor de la spate. Aproape de casa unde am dormit, un drum urca abrupt si se pierde peste dealuri. Ala e drumul nostru, iesirea din Ushguli spre nici noi nu stim unde. Un sunet de motocicleta urmat de utilaj si proprietarul calare intrerupe linistea diminetii. Urca dealul. Urlu, fluier dar nimic. Urla si gazda cu mine dar imi pare ca orice zgomot e inghitit de munte. Nu prea inteleg de ce ma agit asa tare. Ma gandesc ca mai e unul ca noi pe aici si asta mi se pare de ajuns. Ne luam la revedere de la oameni si pornim. Stiu senzatia asta. E e o combinatie ciudata de frica, emotie si bucurie. Mersul spre necunoscut. Aventura. A-ntaia, mana in gaz si da-i la deal. In doi timpi si trei miscari suntem sus. In fata guesthouse-hotel-shop-ului din sat, la o masuta cu scaune colorate, sta Gipson, motociclistul de mai devreme. Motocicleta, o Yamaha Tenere din '93. Descoperim ca avem amandoi cutii facute de baietii de la Heavy Duties. Ce mica-i lumea, mai Gipson! Faza tare cu Gispon e ca tot incearca sa-l prinda din urma pe Dag. Ei nu se cunosc dar Gipson aude ca prin toate locurile in care ajunge, inaintea lui, cam la o zi distanta, a mai trecut un suedez. Pornim toti cinci la drum. Ma uit pentru ultima oara la muntii care inconjoara Ushguli. Parca nu ma satur sa privesc. Mai trag o poza. Gata. Pa, Ushguli! Esti blana!

Drum georgian fara vaci nu exista. Fie el si offroad.

Toate bune si frumoase pana dam de primele bucati cu noroi si bolovani. Aici lucrurile par sa se imputa un pic. Ii zic Iuliei ca trebuie sa coboare si ma gandesc cu groaza ca daca toti cei 70 de kilometri pana la asfalt sunt asa, avem sanse mari sa ne petrecem noaptea in stil alpin. Roibu ma invita la dans pe primii metri de teren accidentat. Trecem cu brio in pasi de tango, apoi oprim si-i asteptam pe ceilalti. Lui Bobe ii place mai hard enduro, altfel nu-mi explic de ce hotaraste sa treaca cu Codrina pasager. Roata spate se afunda in mocirla, Gina nu vrea mai departe. Asta-i unul din momentele alea cand nu stii daca sa pui mana sa ajuti sau sa faci poza. Aleg sa fac poza. Mai, vine omul ala (Gipson) din spate sa ajute si tu stai si faci poze? ma cearta Iulia. Mie tot la poza mi-e gandul. Apare Gipson din urma, doi, trei, si gata, iesim din namol si continuam spre pasul Zagar, care, conform GPS-ului, e 'dupa colt'.

O curba de nivel, ceva noroi, din nou bolovani, o alta curba. Deodata drumul nu mai urca dar nici nu coboara. Hopa! Asta trebuie sa fie. Ne uitam pe GPS care arata aproape 2700 de metri. Suntem in pasul Zagar, cu capul in nori dar cu rotile inca pe pamant. Ma uit ca prostu' si ma minunez cat e de frumos. Bine, Roibu! Bine, Gina! Bine, Codrina! Bine, Iulia! Bine, Bobe! Bine, Gipson! Este as high as it gets pentru noi in calatoria asta. De aici incepem coborarea spre 'civilizatie'.

La un moment dat, pe coborare, Gina nu mai vrea sa franeze cu roata spate. Asa a hotarat ea ca e mai bine. Ne oprim, ne scarpinam in cap, ne uitam, studiem problema. Lichid de frana este? Este. Nu curge nimic, pe nicaieri. Deci, e bine. Stam pret de-o tigara si-o gura de apa si continuam. Gina isi revine iar noi tragem concluzia ca si motocicletele au toanele lor. Greul a trecut si Gipson decide s-o ia inainte in cautarea lui Dag. Urmeaza o zona de case parasite in sate parasite, printr-o padure unde gasim muuult noroi si gropi cu apa si unde Roibu si Gina se indoaie din toate articulatiile iar eu ma minunez ca nu crapa de la atatea bagaje si pasager.

Mergem incet pe un drum ingust si pustiu care serpuieste printr-un fel de chei. E frumos pe aici. Am ajuns, nu de mult, la asfalt. Ma simt destul de obosit si conduc din inertie. Nu ma bucur de drum. Mi se pare ca azi totul s-a consumat acolo sus, in munti. Ma uit in oglinda si-i vad pe Bobe si Codrina. Doua casti albe, miscandu-se la unison. M-am obisnuit sa-i vad acolo, cum poate ei s-au obisnuit sa ne vada pe noi. Azi se fac saptespe zile de cand mergem impreuna, dormim impreuna, manacam impreuna, ne mirosim sosetele si cizmele puturoase impreuna, radem impreuna. Facem cam totul impreuna. Ma rog, aproape tot. Ma tot uit in urma la ei si ma cuprinde un soi de ceva ce-aduce cu un mare gol in stomac. Stiu ca foarte curand, in vreo ora asa, drumurile noastre se vor desparti. Unii, Codrina si Bobe, se intorc acasa cu o mica oprire in Yerevan. Arde dorul de copii si nici timpul liber nu-i de partea lor. Altii, eu si Iulia, continua spre Tbilisi. Sunt cam praf. Imi dau lacrimile in casca dar mi-e rusine sa plang si ma gandesc repede la o scuza pentru ochii inlacrimati in caz ca ne oprim, Doamne fereste, acum pe undeva si ma vede toata lumea. Viziera deschisa, domne. De la asta e. Gata, sunt acoperit. In cateva secunde adrenalina ia locul emotiilor dupa ce soferul unei masini de pe contrasens face o gluma in spirit georgian, prefacandu-se ca intra in noi. Bine frate! Ce-am mai ras...

Ajungem in Kutaisi si tragem la o terasa pentru o ultima cafea impreuna. Suntem doar noi si un batran cu barba alba care sade tacut pe o banca. Dinauntru se aude Moon River si mi se pare ca e unul din momentele alea cand timpul sta in loc. Dupa trei zile de 'salbaticie' toata lumea e preocupata sa-si verifice telefoanele. Sau poate ca fiecare mai amana un pic momentul despartirii. Ne ridicam sa facem o poza de la revedere. Pun aparatul pe timer si sar repede pe pozitii. Ii stranga mana lui Bobe. Pe fata are-un mare zambet dar in ochii lui vad lacrimi. De bucurie, de tristete, nici nu mai conteaza. Imi dau si mie lacrimile, din nou. Plang, ce sa mai. Si nu-mi mai e rusine. Ma uit la Iulia. Si ea plange. Toata lumea e praf. Codrina incearca sa ne imbarbateze dar si ea cred ca e usor praf. Bai, terminati. Doar am vorbit despre asta, nu? Om fi vorbit noi Codrina, dar se pare ca si motociclistii plang cateodata. Ne imbratisam, ne pupam, ne luam la revedere. Gata, asta a fost.

Two drifters, off to see the world

There's such a lot of world to see

We're after the same rainbow's end, waiting round the bend

My Huckleberry friend, Moon River, and me

Mergem fara tinta pe stradutele pietruite din Kutaisi in cautarea unei cazari si-ajungem din intamplare pe un deal la o doamna draguta care are un fel de pensiune. Ne amuzam ca peste tot in casa sunt poze numai cu ea, in diferite ipostaze. Are o terasa de unde se vede tot orasul. Vedem apusul dar nu putem sta mult afara pentru ca bate un vant de te darama din picioare. O fi vantul schimbarii? E tare frumos. Iesim la pas in orasul vechi si gasim o carciuma draguta unde doua fete canta live la pian si vioara. Muzica lor si aburii alcolului georgian mai alunga un pic tristetea din sufletele noastre.