O dimineata de poveste spre Yerevan

Iulia

Ieri am ajuns la Noravank dupa ce am mancat un bors groaznic langa care domnul chelner ne-a adus niste maioneza cand noi cerusem smantana.

Manastirea pe bezna nu e splendida dar ne-am gandit ca ne vom bucura de ea a doua zi. Am intrebat de cazare si pentru echivalentul a 20 de euro (destul de mult pentru zona) am primit o camera cu televizor cu canale rusesti puzderie, praf pe cuverturi, toaleta unde "trageam" apa cu cosul de gunoi umplut la chiuveta si un dus unde parea ca s-a imbaiat nu demult o duzina de muncitori.

Ne simteam relativ tensionati asa ca Radu a propus bere si plimbare prin intuneric dar pana sa isi termine fraza a inceput ploaia. Asa ca ne-am uitat la un fel de Proto-Cerbul de aur rusesc si am adormit in sunet de ventilator care usca sosete.

Dimineata il simt si eu pe domnul portar cu care Radu avusese placerea sa se intalneasca pe hol aseara (caci acolo a dormit individul) si sa-i retina miasma. Deschid usa camerei si...Da! Parfumul acru de sosete garnisit cu picioare ciupercoase ma plezneste.

Am vrut sa mancam devreme, la sapte, si am anuntat asta atunci cand ne-am cazat, dar in afara de noi si acelasi domn portar, care defecheaza cu usa deschisa si cu tigara in gura, nu e nimeni. Se aud pasarelele.

Acelasi personaj ne deschide apoi portile sfintelor cladiri care nu prea mai au farmec dupa asemenea trezire. Eu nu-mi pierd entuziasmul si-l caut pe Cine-s-o-gasi prin toate incaperile (care nu sunt multe) dar El nu e de gasit. Radu e din ce in ce mai iritat si declara ca nu mai vrea sa viziteze biserici, ca nu are sens. Eu il contrazic. Ii spun ca locul asta nu are magie dar, iata, l-am auzit pe domnul portar rugandu-se in ghereta lui. La care Radu imi spune ca nu se roaga ci numara ceva bilete. Pam-pam.

Pana terminam se aud si primele microbuze. Hoarde de turisti si personalul care acum o ora trebuia sa ne pregateasca micul dejun apar.

Mancam. Avem niste norisori negri deasupra capetelor. E bataie de joc si acest mic dejun. Un crenvurst si o bucatica de branza din timpuri imemoriale. Radu cere putin unt. Primim. Pe o farfurioara. Resturi congelate din ce s-a servit cu alta ocazie. Gata. Ne-au aranjat dimineata. Vrem sa plecam cat mai repede de aici.

Defileul prin care am trecut aseara ca sa ajungem la manastire e foarte fain si ne mai ia un pic din amaraciune.

Radu

Dezamagiti de Noravank pornim spre Yerevan. Nu mai stiu unde am citit ca Araratul se vede cel mai bine la rasarit sau la apus, din Khor Virap. Am pierdut rasaritul iar apusul e si el foarte departe. Asa ca noi o sa ne multumim cu ce-o sa vedem cam in 60 de kilometri, cand vom ajunge la locul cu pricina. Un drum cu serpentine coboara abrupt printr-o zona stancoasa, un loc ciudat unde Armenia se intalneste cu Turcia, Iran si o bucata de Azerbaijan. Cerul se inchide si incepe sa ploua. Gandul ca n-o sa vedem nimic atunci cand trecem pe langa Ararat ma deprima. Cateva ace de par se succed cu repeziciune, apoi soseaua coboara drept, kilometri intregi cat vezi cu ochii si se pierde in marele platou armean. Ploaia s-a oprit si norii s-au dus si ei iar in fata nostra se ridica parca din nimic Araratul. 

Ajungem la Khor Virap si-l lasam pe Roibu intr-o parcare, unde sunt tot felul de tipi dubiosi, asa ca luam cam toate lucrurile de valoare cu noi. Afara sunt mii de grade si ne coacem in costume urcand treptele care duc la manastire.

Sus vedem o multime de oameni care parca sunt intr-un soi de pelerinaj. Batrani, copii, soldati tineri, veterani de razboi, toata lumea se pozeaza cu steagul Armeniei si cel al Republicii Nagorno-Karabakh, cu spatele la muntele sfant, care demult a fost pamant armean.

Inapoi in parcare suntem asteptati la motocicleta de un tip cu sapca si ochelari de soare care ne studiaza din cap pana-n picioare. Se uita la mine si zice Parking! One euro. Ma uit la el si vad in piept un ecuson vai de capul lui, prins cu un ac de siguranta de tricou, pe care scrie de mana cu pixul...parking. Il intreb unde era cand am ajuns dar nu intelege si nici nu pare sa plece de langa noi. N-am chef de scandal si scot un euro si-i dau omului care pleaca fericit, multumindu-ne. La iesirea din parcare il vad pe acelasi domn, de data asta fara ecuson, cu o cusca plina cu porumbei albi de vanzare. Treaba asta o face pe Iulia sa cedeze nervos si sa-mi zica ca ar vrea sa iesim cat mai repede din Armenia. Pa, Khor Virap! Yerevan, here we come!