Oprim pe marginea unui drum in lucru, sub privirile intrebatoare a trei muncitori care iau micul dejun. Suntem invitati la masa. Un tip ne toarna ceai. With sugar, yes? Altul ne face sendvisuri cu branza si rosii intr-un fel de lipie care aduce mai mult a clatita. Unul dintre ei are o figura de european. El e singurul care vorbeste engleza. Zice ca s-a nascut la Munchen, din tata neamt si mama turcoaica. A stat acolo un timp dar nu i-a placut Germania. S-a intors in Turcia, acasa, unde a vrut sa se faca ghid turistic dar lucrurile n-au mers cum planuise. Acum munceste ca drumar. E mult de lucru. Ne spune ca aproape toti prietenii lui muncesc la drumuri si ca nu multi sunt la fel de norocosi ca noi doi. Majoritatea oamenilor care s-au nascut aici nu stiu altceva in afara de munca, zice. Nu-si permit 'luxul' de a calatori in propria lor tara. Nu stiu ce e dincolo de dealul asta. Tipul se bucura cand intalneste straini. Ii place sa comunice cu alti oameni, sa vorbeasca in engleza, zice. E singurul lucru care ii mai aminteste de visul lui. Pauza de masa s-a terminat. Oamenii se intorc sa lucreze la drumul care ne va scoate foarte curand in autostrada spre Istanbul.
Drumul catre Istanbul nu e pavat cu caramizi aurii ca in Vrajitorul din Oz, ci e o autostrada arhicirculata si plictisitoare. Nu mai conteaza ca ne tabacim fundurile si ne terfelim mintea prin oboseala acumulata. Istanbul e acasa in momentul asta. Sa mai zic ca ba ne ploua, ba ne transpira drumul asta lung? Habar n-am pe unde suntem. Si ce cauta o vaca pe autostrada?! E ceva psihedelic.
Se inchide cercul. Ajungem in acelasi hostel, Sinbad, din care am plecat patru la numar, acum o luna, pentru ca ne e familiar.
In camera cu tapet si chiuveta nefunctionala, doar pentru noi doi, ne aruncam hainele usor putinde peste tot. Orice cui, orice colt e bun de atarnat vestminte. Arata ca la satra la noi. Si iesim.
Frecventam acelasi cartier, Galata, cel plin de stradute cool in cautarea ultimelor suveniruri, a berii, cafelei si ceaiului revigorant. Bifam inghetata cu fistic (eu zic ca vreau doua dar una se dovedeste a fi mai mult decat suficienta) si hotaram sa nu mai lancezim pe aici inca o zi. Maine o vom taia spre bulgari.
E incredibil ca noi venim de undeva care pare atat de departe, alte taramuri, alte povesti. Simt ca tarasc un rucsac mare, plin cu intamplari si peisaje si drumuri si ganduri si dorinte si cuvinte frumoase de spus prietenilor.
No comments:
Post a Comment