Marea Neagra e albastra

Iulia

Plecam din camping tarziu si pe caldura. Exact cum e mai bine pentru motociclisti. Suntem hotarati sa cucerim autostrada pana la Samsun (in capul meu suna melodia din Star Wars). Transpiratia ne loveste cum iesim de sub copaci.

Si drumul drept incepe. 

Dupa 20 de minute de Uau! E Marea Neagra in dreapta noastra, incep sa ma intreb de ce am luat-o pe aici. Vrem sa ajungem acasa dar oare chiar era nevoie sa o luam pe autostrada?

Trecem pe langa orase care par construite ieri noapte, drumuri in proces de largire, deja clasicele tuneluri. Imagini obisnuite pe langa care fugim.

Radu

Marea Neagra e albastra

Si pe mal cartofi prajiti...

Asta imi tot canta in casca. Nu, nu e Andries. E vocea lui Bobe care fredona melodia asta undeva prin Georgia. 

Ceva mai plictisitor pentru o motocicleta decat mersul pe autostrada nu cred ca exista. Traseul era cu totul altul cand am plecat de acasa dar lucrurile s-au schimbat pe drum. Punem pe pilot automat si luam cateva doze de ceai din suta-n-suta de kilometri. Trecem in sfarsit de Samsun si lasam in urma tot traficul si plictiseala. Continuam pe un drum care serpuieste foarte aproape de mare. Destinatia: vechiul oras-port Sinop.

Sinop-ul ne apare prin ceata, o ceata cum doar la munte am vazut. Roibu ne poarta pe stradute inguste prin centrul vechi al orasului in cautarea unei cazari. Atmosfera e ca de vineri seara. Oamenii stau la terasa, magazinele cu suveniruri sunt deschise, se bea alcool, e plin de turisti, de doner si dondurma. Aici parca n-ar fi Ramazan. 

Un tip incearca sa ne agate cu cazare dar nasurile noastre de calatori plecati de ceva vreme de-acasa simt cand ceva pute. Scoatem ghidul si gasim noi un pansiyon, tot in centru. Ne chinuim un pic pana ajungem la el. E ascuns pe o straduta pietonala care da spre mare. O las pe Iulia cu Roibu si merg sa vad camera. Priveliste spre mare, balcon, adie vantul. E perfect! Pana aud ca pretul e de doua ori mai mare fata de ce zice Lonely Planet. Doamna care pare sa fie stapana casei imi explica frumos ca eu am dreptate, ca ala e pretul, cum zice in ghid, doar ca ghidul e de acum un an jumate si de-atunci s-au schimbat multe, ca toata afacerea asta a fost a lu' ta-su, care a murit, ca acum a preluat-o ea si a trebuit sa creasca un pic preturile. Ii zic ca-mi place prea mult camera si ca i-as frange inima prietenei mele care ma asteapta la motocicleta. Ii spun ca ne intoarcem dintr-o calatorie lunga, ca stam doar o zi si tare ne-ar bucura sa avem parte de privelistea din camera pe care tocmai am vazut-o. Ca mai mult de jumate din cat imi cere n-am de unde sa-i dau. Sta un pic pe ganduri si zice oook. Apoi imi spune ca si ea e motociclista si-mi arata motocicleta ei, care e de fapt un scuter. Imi zice sa-l aduc pe Roibu si sa-l parchez chiar in fata pansiyon-ului.

Caram totul in camera pana la etajul trei. Pe scari, ca lift nu-i. Fac un dus si ies pe balcon pana e Iulia gata de plimbarea de seara. Ma dor toate dupa 550 de kilometri. Ma asez in fund pe scaunul de pe terasa si ma uit la mare. Imi intind picioarele in sus, pe balustrada. Bate briza si mi-e asa de bine ca atipesc pentru cateva momente.

Desi amandoi suntem rupti iesim la o donduruma si niste baklava. Tipul care ne serveste intreaba de unde suntem si tine neaparat sa ne faca o poza cu aparatul meu. Romania, Turkey, friends! Hagi, Popescu, Galatasaray! Cine a fost prin Turcia stie despre ce vorbesc. Suntem asa de friends ca ne face binisor la nota dar nu mai conteaza. Vrem somn. Ajungem in camera si intram in lumea viselor.